Orice vis frumos incepe din copilarie. Depinde de fiecare dintre noi cum continua; daca lasam sa devina nucleul unei personalitati orientate cu tarie spre atingerea unui ideal, daca ramane in subsidiar si rabufneste provocand mirare la o varsta care impinge spre introversie si redescoperire, potrivit zicalei “niciodata nu e prea tarziu” sau daca atarna ca o manifestare frusta in expresii pseudo- proprii, aproape snoabe cand ne raportam la adevaratele talente.
Oricum ar fi, de noi depinde de la o anumita varsta spre mai departe… Analizand prin prisma mea si a unor apropiati, am avut ocazia de a descoperi ca veleitatile descoperite in copilarie creeaza sensibilitatile de mai tarziu. Asa incadrez situatia in care ma regasesc astazi. Cu o sensibilitate aparte pentru arta in diverse forme de expresie, cu un respect deosebit fata de artisti si fata de universul lor generos, cu puseuri de creativitate egoista si insuficient manifestata pentru a gasi ca ceea ce produc uneori se poate numi arta, ma inconjor in fiecare zi de culoare, de muzica si poezie, de cuvinte si perspective care imi completeaza colectia de vise pe care am inceput-o demult. In acest context Anca Benera sau “colectionara de colectii” are acel rol de intamplare care isi lasa amprenta. E o prietena din copilarie care imi dezvaluia prin sensul ei de a intelege lumea, un sambure de viziune ce avea sa ma emotioneze mai tarziu. Mai tarziu cand am descoperit-o ca pe un artist vizual complex care traseaza prin viziunea proprie un sistem de referinta in arta urbana contemporana. Interpretarile ei provoaca spiritul la experimente cu concepte, imagini, obiecte, perceptii, senzatii, emotii, idei…

http://artistiromani.wordpress.com/2008/07/23/colectionara-de-colectii-anca-benera/
In cadrul Bienalei Internationale de Arta Contemporana – Periferic 5 (Iasi, 2001) ori in proiectul “480 minute” din Baia Turceasca –unde nu mai exista apa de 60 ani, Anca povestea într-o interventie site-specific, prin silicon, despre apa artificiala, despre timpul vizual inghetat, suspendat. Sunetul intervine aici ca picurare, ritm, din nou artificial, dat de metronom.
Esenta, miezul tare al proiectelor Ancai Benera, tine in mod surprinzator chiar de invelisul, carcasa lor: similitudini vizuale ce starnesc; suprafata care contrazice.

Despre „colectia de colectionari“ – inceputa in 2005, in timpul rezidentei la Kulturkontakt, in Viena – Anca spune ca este un work in progress permanent: „E un subiect care nu se termină niciodata. Şi, ce-mi place cel mai mult, nu ştii niciodată peste cine dai. Nu cred ca o sa ma opresc vreodata“.

Posted By: Crina